Cum m-am apucat de croşetat

M-a mâncat undeva, adică în vârful degetelor, să-mi cumpăr o aţă şi o croşetă. Nu ştiu de ce, că în afară de lănţişoare - parcă aşa se numesc - nu ştiam să fac nimic. Şi dacă mă dotasem, doar nu puteam să las o aşa investitie nefolosită, deci a trebuit să învăţ să fac ceva. Ca Trasnea, m-am apucat să fac floricele, cu gândul că le puteam găsi o întrebuinţare. Buuun, am reuşit floarea, dar îmi trebuia un accesoriu pentru ea. M-am apucat sa fac o caciuliţă la care să se potrivească. Şi a ieşit asta:

În timpul procesului de creaţie a apărut altă problemă. Vede Sergiu, întreabă ce fac, îi răspund, şi normal că, dacă îi fac Iuliei ceva, trebuie să îi fac şi lui. L-am convins, credeam eu, că din croşetă se fac mai mult lucruri pentru fetiţe, că ies cu înflorituri şi floricele şi nu sunt potrivite pentru băieţi. Până aici mi-a fost, pentru că au urmat o serie de jocuri demonstrative, care „sunt numai pentru băieţi, fetele nu au voie”, aşa că a trebuit să o dreg cumva. I-am spus că pot încerca să fac uuuuuuuunnnnnnnnnn ........ ursuleţ (nu că aş fi avut măcar cea mai vagă idee cum aş putea să-l fac, dar asta mi-a ieşit pe gură încercând să-mi împac copchilul). S-a declarat mulţumit, şi nu m-a lăsat până nu m-am apucat de Năsturel. Dacă avea şi nume, puteam să mă mai opun?

Trebuie să recunosc că a fost o co-producţie, m-a ajutat şi el să scot umplutură dintr-o pernă, mi-a dat indicaţii preţioase despre lungimea labuţelor şi a cozii, şi în plus l-a iubit încă de când nu avea decât burtă, fără cap, mâini sau picoare. Iar acum este al doilea urs, după Şepcuţă, care are onoarea de a merge cu el la grădiniţă. Ce bucurie mai mare puteam avea?